Hainele de brand ca statut

If you dont fuck with those brands, dont buy it. Dacă nu le cumperi pentru tine, nu are sens să le cumperi. Nu le cumpăra ca să postezi pe insta. În loc să dai 2000 de  euro la Gucci pe 2 perechi de adidași, du-te cu 5 milioane în 5 second-handuri diferite și cumpără-ți 5 chestii care stau marfă pe tine și care chiar te avantajează și pe care ți le permiți. Nu devii falit încercând să impresionezi niște oameni cărora nu le pasă de tine și nu te cunosc

Nane, în MCN podcast

Perfect de acord.
Nu știu cine e Nane, ca om. Știu că e cântăreț de ceva (nu știu ce stil, nu-mi sună a nimic ce să știu) și mai știu că nu mă încadrez în publicul țintă, da-s perfect de acord cu cele de mai sus.
Omul mai zice că el cumpără țoale de brand din cauză că-l pasionează moda asta, le cumpără pentru el, că-i plac și că-i face placere să le poarte. Nu e un statut pentru el ceea ce poarta. Eu îl cred. Nu-l știu, chiar dacă mă repet. Deci nu am nici un motiv să nu-l cred.

Nu am urmărit toată discuția din podcast și nici nu mă prea interesează. Am închis după partea din discuție de unde am extras citatul de mai sus. Aici video înterg. Partea asta la care mă refer a trezit în mine amintirea unor frustrări de prin liceu legate de țoalele astea. Nu că nu mi le permiteam, ci că era de așteptat să îmi doresc să mi le permit. Și eu nu.

Textul ce urmează e o rescriere și readaptare a unui text scris de mai multe ori de-a lungul timpului prin mai multe jurnale.

Eu port de obicei tricouri cu vro 2 mărimi mai mari decât mărimea mea, cumpărate la set, câte 5-6-10, o data la 2-3 ani (până nu de mult, doar negre). Pantaloni de care or fi, dar largi, nu suport nimic skinny și/sau care să mă țină când m-aplec și să nu-mi încapă o bancnotă în buzunar. Sunt un om comod și nu caut atenție sau recunoașterea nimănui. Mă simt bine în hainele mele și cu gândurile mele, în pielea mea, în mare. Pe aici (în liceu, la vremea aia. acum în facultate și pe întreg internetul), e plin de oameni care au două perechi de co*ie și ieșiți din ceva p*lă de ministru care au lift pentru ego, la ce nivel sunt. Mai buni, mai importanți, mai înzestrați la mansardă (doar că nu), superiori. Și nu că nu sunt unii. Or fi. Doar că dacă nu observă alții nu are sens. Așa tre să ieșim în evidență.
Aici intervine discuția cu hainele si brandurile. Bă voi ați văzut că toată lumea are câte ceva de firmă d-aia blană? Ceva high-end, ceva cu valoare, ceva ce se remarcă. Și de acord, brandurile mari fac chestii de calitate, de aia sunt scumpe, dar când ați văzut pe cineva spunând „Am dat 700 pe o pereche de Adidas și așa comozi îs la alergat”? Veci. Am dat 700 pe ei și-s mai scumpi decât ultimii sau, mai important, decât ai tăi. A devenit o chestie de statut, de a fi superior, o chestie de bully față de cei care nu-și permit să aibă toate alea. Iar ăștia din urmă suferă și trag ca să le aibă și devin faliți, așa cum a zis și Nane. Nu-i bun.

Chiar dacă se astepta să ne dorim cu toții să fim acoperiți de branduri, să se vadă că e scump, eu căutam nu de mult o vopsea bună să acopăr logo-ul Puma de pe papuci (200 de lei au constat și-s faini). Încă caut.