Polițiștii-s și oameni uneori

Mi-am luat aseară mașina și-am plecat afară. Voiam să stau la aer, singur. În toate locurile în care stau de obicei pe afară era plin de oameni. Furnicare de mașini și de oameni. Într-unul dintre locurile astea abia am avut loc să întorc, așa cum era și înainte de restricții. Am ajuns la marginea orașului, într-o parcare de pe marginea drumului, lângă o pădure mică. Am intrat și am luat o crenguță dintre frunze, am scos cuțitul din mașină și am tot cioplit pe ea, fără vreo idee ce trebuie să iasă din ea. Până a venit un echipaj de poliție care s-a pus paralel cum mine. S-au dat jos, s-au uitat la mine și a urmat următorul schimb de replici înainte să stăm la povești, că asta a urmat.

  • Bună seara!
  • Bună seara!
  • Ce căutați aici?
  • Am ieșit la aer.
  • Sunteți în afara orașului.
  • La 100m de tăbliță, știu. Îmi trebuie declarație?
  • Nu.
  • Am venit aici pentru că toate parcările din oraș sunt pline de grupuei de oameni.

Și de aici a pornit o discuție între mine și cei doi agenți. Mi-au zis că știu că-i lume peste tot, că o să meargă să-i împrăștie și ei și colegii lor că sunt grupuri mari, bla bla. Nu au zis nimic de cuțitul meu, nici n-au fost idioți să îmi ceară declarație la 100 m în afara orașului. Au povestit despre ce se întâmplă ca niște oameni normali.